Pictoriţa și pictorul ei…

Azi, am simţit pentru prima dată nevoia de a alerga pe o plajă cu nisipul încins de nebunia unui iad. Care pare să se desprindă din Soare.

Încă îmi este împăturită senzaţia de siguranţă undeva, în trupul meu bolnăvicios. Mă fac să fiu confuză culorile ce se ascund în mare, mă fac să cred că se ascund de noi până în dimineaţa următoare…Te văd acolo. Mă aştepţi la umbra unui tablou…

Am tălpile obosite şi arse; te-am căutat. De ce mă faci să te caut? Să îmi aduci aminte cum este un sărut care răcoreşte tălpile?

Aminteşte-mi! Sunt aici acum. Nu mă lăsa să plec…nu mă lăsa să îmi obosesc iar tălpile, să mi se împăienjenească ochii mei mari şi verzi, pe care mi i-au furat noaptea. Ia-mi tu totul.

Tu mi-ai furat doar linistea, iar marea neliniştea…ori sunt supărate adierile de vânt? Fură-mă cu totul, cu tot ce e al meu…

Mă apropii de tine şi de apogeul durerii tălpilor mel. Cu fiecare pas, cu fiecare dorinţă de a ajunge acolo, la umbra acelui tablou, părtaşul mânilor, care ţi-au furat gândurile…mâinile tale.

Iubesc soarele şi căldura lui, dar de ce mă arde? Cere-i răgaz, încă puţin; vreau să ridic ceva din cenuşa lăsată de dorul care mi-a mistuit o inimă şi un suflet.
Mai ştii acel suflet? Încă este acolo, se reflectă în fiecare strop de mare, fiecare grăunte de nisip şi în fiecare privire de-a ta.

Alerg, alerg şi simt, văd cum totul gravitează în jurul tău! Învii speranţa în sosirea mea la tine odată cu strălucirea stelelor. Aștrii îi ajung nopţii, de ce îmi vrea şi ochii? Ia-mi tu ochii…

Cum de înfloresc trandafiri pe nisip? Te-ai înţeles cu vântul să-mi aşterni petale sub tălpi?

Le văd cum se risipesc înaintea mea, dar mi le fură valurile mării. O las să guste dulceaţa unor flori crescute din vise pe nisip!

Lasă-mă să văd ce ai pictat. Dă-mi odihna ochilor, redă-mi odihna trupului şi trofeul sufletului.

Fiecare pas, încă o durere învinsă…dar fiecare strop ce-l beau din elixirul unui suflet care a avut şi el tălpile arse, nu îmi va potoli niciodată setea de absolut, simplitate, eternitatea clipelor care te fac să auzi muzică, o altfel de muzică; te îmbrăţişează totul într-un glas necunoscut şi vesperal, datorită căruia,singurul lucru pe care ţi-l mai doreşti este acela de a rămâne în acelaşi loc, acelaşi ceas care a pecetluit un simţământ dintre două suflete…

Să danseze apa într-o ploaie rece, pentru a reaminti sufletelor că trupurile lor neputincioase sunt vrednice de ceea ce simt şi fiorii doar îi îndeamnă la veşnicie, chiar şi una spirituală, dar amintindu-le că pe pământ, nisip, în apă, în aer, printre flori şi locuri feerice, poate fi totul! Poate fi o viaţă născătoare de vieţi, poate fi un dans nebun ce poate dura ani întregi, poate fi un sărut ce poate fura ceasuri multe timpului…pot fi sentimente ce pot înşela secundele, oamenii…chiar şi timpul…

Pictează!…uşor, încet…sunt aici. Încă mai am răbdare să văd tabloul unui artist...al unui suflet care dansează cu cele mai frumoase culori şi forme, întru muzica coralilor şi valurilor mării, adierilor de vânt şi a ploii care cade, a amintirii trenului care va sosi în curând şi şinelor ce tremurau înaintea venirii lui…

Însă…vreau să fiu eu prima care va vedea tabloul unui suflet.

P.S: Voi bântui prin ceaţã, ca sã te învãlui în rãcoare, și prin ploaie, ca sã te sãrut pe pleoape…