Revenind la lucrurile frumoase…

“Lângã fereastra mea, am gãsit o scarã. Se întâmpla într-o noapte desenatã cu stele și lunã cu inel. Scara trecea dincolo de cerc și stele, dincolo de Poarta Sufletelor rãmase pe Pãmânt.

Frigul serii îmi zgribulea corpul, iar curiozitatea m-a determinat sã pãșesc în afara glafului. E ciudat când altceva decât rațiunea te îndeamnã la lucruri pe care nu intenționezi sã le faci când, de exemplu, afarã e frig, iar înãuntru e cald; când ești foarte obosit și ora târzie îți reamintește cã a doua zi ai ceva important de fãcut și trebuie sã te odihnești neapãrat.

Era ceva minunat care m-a convins sã pãrãsesc încãperea, luxul cãldurii, siguranța, odihna și ce e lumesc, doar fiindcã mã fascina selena nopții mele dragi.

Reaușeam sã lipesc frânturi ale poveștii despre Poarta Sufletelor. În mod involuntar. Fiecare element, fiecare firicel de iarbã udã, fiecare stea, adiere rece și inelul lunii îmi reaminteau rânduri dintr-o carte veche, pe paginile cãreia era desenatã o amuletã strãveche din argint.

Talismanul era schițat în contururi precise, cu cernealã neagrã, în colțul drept de jos al fiecãrei pagini. Era rotund și în centru era încrustat cu o piatrã de onix.
Se spunea cã cine poartã acel talisman în seara deschiderii Porții Sufletelor, putea decide ce spirite sã treacã în lumea celor fãrã de trup și cui i se va îngãdui sã mai trãiascã cât etatea purtãtorului…

Miroseam parfum de cale.
Mã înțepau și mã ardeau tãlpile. Nu știam atunci ce se întâmplã. Unghiile mi s-au înnegrit, iar lumea din care pãșisem sã vãd ce se întâmplã afarã, dispãruse.

Eram înconjuratã de stelele care se aflau pe cer, la un moment dat. Roiau într-un dans nebun, iar din interiorul elipsei pe care au format-o la un moment dat, a înflorit o oglindã cu ramã de cale albe.

Știam cã aceste flori simbolizeazã moartea.
Alãturi de ea, mai era un vas de piatrã neagrã cu apã limpede. M-am apropiat și în acel moment am început sã aud un zumzãit. Țipetele unor femei mi-au strãpuns timpanul, apoi râsete de copii. Credeam cã înnebunesc.

Mã gâdila la un moment dat pãrul; șuvițele dansau haotic în aerul nopții.

Photo: D.C.Thomas

Nu mai eram eu. Pãrul îmi atingea gâtul, încheieturile mâinilor, apoi gleznele . Vântul adia din toate pãrțile, iar eu eram din ce în ce mai dezorientatã…

Primul gând care mi-a apãrut în minte, dupã ce am vãzut ce s-a întâmplat cu pãrul meu, a fost acela cã nici chipul nu mai este așa cum îl cunoșteam, după  ce am ajuns în fața oglinzii și am ridicat privirea, cãci pânã acolo mi-am numãrat pașii cu ochii ațintiți la picioarele mele desculțe…”