Dintr-o grămadă de scrisori - 2012

       Socot că preocupările dumitale nu-ți îngăduiesc să închizi ochii obosiți; chiar dacă ațipești în toiul nopții, mă îndoiesc că pleoapele întinse vor cunoaște odihnă pentru suficient timp.

       Toată tortura asta nu te face decât să mai petreci vreo două ceasuri răstignit de pat, încercând să adormi la loc. Dar nu faci decât să zvacnești din încheieturi înainte de răsărit, sub așternuturile asupra cărora vrei să se întindă lumina soarelui și să simți că încă mai e ceva cald pe acest Pământ pentru care să te ridici.

       Și tot el îți ține de cald și de umbră, că nici inima ta nu mai e atât de aproape de tine cât îți este umbra de pe asfalt ori de pe podeaua de pe care ai încercat să te ridici de atâtea ori când erai îmbibat de vin. Și prejudecăți.

Photo: D.C. Thomas

      Din când în când, poate vei mai simți vreun dram de căldură venind și din tine, o încercare fadă a spiritului de a se încălzi, același spirit biciuit de propria-ți minte care vrea să răzbată prin straturile societății. Multe, multe straturi de oameni mărunți, ținute legate și suprapuse între ele doar de oamenii ca tine, care își dau duhul pentru un strop de atenție ori admirație iluzorie.

     În fiecare din acele momente de curtenie, ți se încălzesc decât vârfurile urechilor. Nu inima, încheieturile ori fruntea. Sângele nu mai trece nici prin obrajii tăi, repede să-i încălzească.

    Cauți să-ți retușezi zilele mâzgălite chiar de mâna ta, dar nu îmi dau seama cum reușești să faci mai mult rău decât bine. Renunți azi și plănuiești pentru a doua zi să devii mai bun.

    Ți-aș săruta tâmplele, să le fac să zvâcnească din nou, dar mă bizui pe gândul că te-aș silui la discuții. Ți-aș cere să îmi cânți ori să îmi reciți vreo poezie. Nici nu vreau să mă gândesc la cum ne-ar îmbăta singurătatea pe amândoi și gurile noastre ar amuți în întunericul din jurul nostru. Când mă răzbate gândul de tine, nu mai știu a cui sunt, căci ție nu ți-am aparținut niciodată în întregime și asta mă omoară încet. Nu-mi mai aparțin nici mie pe de-a-ntregul.


   Am rămas neatinsă și prădată de tine.

   O lumină plăpândă de-aș vedea în ochii tăi, aș rupe-o în mii de bucăți, să ai câte una pentru fiecare zi din cele care ți-au mai rămas - să vezi cu ochii tăi că lumina aceea a venit din tine. Nu vei mai face umbră pământului degeaba și nu vei mai avea nevoie de soare.