DISIMETRIE - Continuare

Disimetrie

         Înainte de a ajunge în acea situație în care eu mă grăbeam prin ploaie cu  ciorapii rupți și tremuram cu toți mușchii - nu de frig, ci de teamă - eram liniștită, răbdătoare, era un fel de ordine în viața mea care nu avea de a face cu rutina.

         Disprețuiesc rutina, intervalele de timp în care se presupune că este absolut necesar să faci ceva pentru viața ta și repetiția anumitor activități la care este obligat trupul, iar facultatea de a gândi începe să stagneze în timp.

        Aș spune că stilul meu de viață era frumos, eclectic și spasmodic, îmi umplea sufletul, mintea și trupul cu emoții pure și intense. Nu îmi plăcea previzibilul, dar eram capabilă să deduc  urmatorele mutări din jocul de șah cu viața mea și asta îmi hrănea mândria  cu mici firimituri, fiindcă refuz ca vanitatea să ia decizii în locul meu.

        Nimic nu îmi altera gândurile și ideile; totul curgea precum sângele și cofeina din venele mele.           Dirijam pensula pe pânze albe de bumbac, precum Karajan conducea orchestrele din Viena ori Londra.

        Alegeam culori metalice pentru desenele și portretele mele, trasam linii și coloram spațiile dintre ele cu aceeași precizie și poftă pe care le aveam când îmi umpleam un pahar cu vin roșu. Alcoolul nu mi-a pus niciodată țesături fine peste ochi ori judecată, dar mă făcea să poftesc mai mult din tot ce era frumos pentru mine - artă, dragoste, dulciuri și desfătări care îți duc trupul la extaz.

        Himera care îmi alimenta incertitudinile era nemurirea și setea pentru o viață care nu are un
sfârșit iminent.

        Sănătatea psihică triumfa în lupta cu gândurile acestea fantomatice și  alegeam să continuu cu ceea ce voiam să creez, cu moștenirea pe care aveam să o las minților și trupurilor pe care le voi naște, crește și iubi la un moment dat.

       Când nu pictam și alcoolul lipsea din sistemul meu, părăseam confortul mansardei mele și îmbrăcam razele soarelui, oamenii de pe străzi, clădirile vechi și spațiile verzi din oraș.

      Acelea erau zilele când nu purtam coliere și agățam doar aparatul de fotografiat de gâtul meu.             Era singurul lucru care mă subjuga frumos;  nu societatea ori alte persoane, nici măcar relațiile de orice fel pe care le aveam cu oamenii la acel moment.

      Aveam nemurirea cu mine - în fotografiile din aparat pe care să le păstrez cu sfințenie.

      Setea de apă pe care o simți când te afli într-un deșert era nimic pe lângă setea de cunoaștere care prevala în viața mea. Cunoaștere de tot.

      Percepția de răutate și superficialitate, ignoranță și oamenii fără omenie aveau caracter volatil pentru mine; nu le permiteam să își înrădăcineze particularitățile în mintea mea, fiindcă acolo înflorea imaginația și dorul de frumos, pasiunea și înclinațiile către o lume utopică.

     Aveam cunoștință de  lumea nenorocită în care trăim cu toții, dar îmi propuneam zilnic să filtrez mediile și să aleg doar ce era benefic existenței și stării mele de bine; iar asta avea să se reflecte prin alți oameni frumoși pe care îi adunam rareori în jurul meu. Așadar, aveam să lupt împotriva răului cu bine.