Un...vis.

"De ce nu eşti atentã?" aud ecoul unei voci obosite.

Inima începe sã pulseze din ce în ce mai repede; sã-i simt zvâcnirea pânã sub epiderma tâmplelor mele şi fiori coborând de-a lungul braţelor tremurânde.

Cercetez cu ochii locul din jurul meu, copacii. Este prea multã linişte; nu este nimeni. Începe sã adie vântul, frunzele îmi lovesc faţa şi încerc sã mã apãr încrucişându-mi braţele înaintea acesteia, dar se izbesc de mine cu repeziciune.

"Cine eşti? Cine este acolo?" rostesc cuvintele necontrolate din cauza febrilitãţii care-mi pãtrunde corpul, pe mãsurã ce zgomotele din jurul meu îşi pierd identitatea şi se transformã într-un cântec. Sunete înfundate imi supun timpanele unor chinuri atroce.

Ameţesc, nu reuşesc sã îmi pãstrez echilibrul, iar paleta de culori care-mi inundã ochii mã face sã mã nãpustesc asupra frunzelor care foşneau sub tãlpile mele reci.

Ar fi trebuit sã fiu jos, sã mã pierd în marea aceea de coniac, sã urlu de durere, sã îngheţ, dar închid ochii şi-mi încolãcesc braţele în jurul trupului.

“Ce caut aici?” mã întreabã conştiinţa ori teama minţii mele prea înfricate pentru a mai spune ceva. Deschid ochii şi realizez cã mã aflu pe o…bancã? O bancã umedã de lemn, iar în jurul meu disting doar o alee din pietre al cãrui capãt nu poate fi întrezãrit din cauza ceţii. Nu mai simt nimic. Braţele au cedat, cãzând liber şi cu greutate spre pãmânt, atingându-l…


"Iar ţi-ai abandonat lumea?" mi-a şoptit cineva. Rãmân înmãrmuritã pe bancã, fãrã sã îmi doresc şã ştiu dacã ceea ce am auzit este real sau doar o plãsmuire a minţii mele nefericite. Amorţitã şi aţintitã de o bucatã de lemn impregnatã cu apã rece, care mã îmbolnãveşte, îmi abandonez raţiunea şi orice temere, orice pãsare.

 "Mã auzi?" murmurã acelaşi glas lin.

 "Te aud" i-am rãspuns ţinându-mi irişii albaştri ferecaţi în pleoapele îngheţate. "Voi fi aici în fiecare zi de septembrie, de octombrie şi noiembrie" am continuat eu, rostind cuvinte la care nu m-am gândit niciodatã, dar care îmi pãreau cunoscute.  "Iar la iarnã, sã mã cauţi în munţi, prin nãmeţii de zãpadã…"

"De ce nu mã …pãrãseşti?" m-a întrebat acea voce.

De unde o ştiu? A cui este? Stiu cine este, dar încep sã refuz cã ar putea fi…Nu! Visez.

"Da! Visez. Tu eşti doar o fantasmã a gândurilor mele. Te joci cu mine!"am icnit, dupã care am cedat lacrimilor şi migrenei.

"Nu visezi. Sunt aici" am simţit cum ardoarea vocii lui mã încãlzeşte şi aduce însufleţirea sa în cele mai amorţite pãrţi ale corpului meu searbãd.

Am deschis ochii şi…nimic. Aceeaşi încãpere, acelaşi violet care se prãbuşeşte peste mine în fiecare dimineaţã, aceeaşi pereţi şi aceeaşi oglindã colosalã în care mã revãd în zorii fiecãrei zile din viaţa mea…şi aceeaşi voce. "